Existența din semne

Categoric, Moartea parafinã de Robert ªerban (Editura Cartea Româneascã, 2010) este un volum de poezie reprezentativ nu numai pentru autor, dar ºi pentru lirica momentului literar actual. Cu tot aerul lor trist-surâzãtor ori sentimental-ironic, poemele au o gravitate nouã, prin ele se vede mai mult decât pot cuvintele sã rosteascã, iar timpii cãutãrii sunt înlocuiþi de cei ai regãsirii într-o existenþã neguroasã ºi fragmentarã, care poate fi „cititã” mai degrabã aperceptiv decât raþional.

Parodic, dar ºi alegoric, inerþia lucrurilor este nãscãtoare de sensuri multiple. Astfel, în vitrina mãcelariei, chiar ºi când aceasta este închisã, stã scris „AVEM CARNE PROASPÃTÔ – ceea ce înseamnã cã viul reprezintã amprenta trãirii, «vopseaua literelor» rãzuitã de cineva cu lama de pe geamul dinspre stradã. Urma a ceea ce a fost lumineazã în cele ce rãmân, idee nu departe de metafizica blagianã a raiului iluminat de flãcãrile iadului: „noaptea/de afarã/se vãd vitrinele frigorifice/pline de bucãþi de carne roºie roz sau bordo/una mai fumoasã ca alta //orice s-ar spune/moartea are lumina ei” (Carne vie). Proiecþia interioarã a lumii reale este surprinzãtoare ºi paradoxalã, þinând de percepþia afectivã, pur subiectivã, care rãstoarnã ordinea fireascã ºi instituie alte adevãruri. Pe acest portativ al aparenþelor, numai ceea ce poate grãi are viaþã, iese din contextul generalizant ºi mortificat. Fãrã o semnificaþie aparte, care sã cupleze fiinþa la context, totul este uitare ºi indiferenþã, aºa cum „asfaltul topit pe care calci/nu þine minte/nici mãcar o urmã a ta” sau cum „viaþa într-un oraº/unde nu te cunoaºte nimeni/nu are inimã/ singurele bãtãi pe care le auzi/sunt ale clopotelor ce anunþã/ore exacte” (Viaþa într-un oraº).

Micul univers domestic, cu tabieturi convenþionale ºi încremenite în figurine umane parcã golite de sens, strivite de propria vârstã fãrã vibraþie, face obiectul notaþiei amare, de o maximã expresivitate poeticã: „bãtrânii vin seara la teatru/ºi intrã gratis/cupoanele lor de pensie/þin locul biletelor//în câteva minute/încep sã picoteascã/iar trupurile mãrunte li se scurg încet pe scaune/de parcã ar fi niºte pãpuºi/din care/la final actorii îºi scot mâinile uºor” (Ca printr-o minune). Chiar ºi moartea „se dezmorþeºte” uneori ºi constatã cã „a mai îmbãtrânit puþin”, iar viaþa „pare o vechiturã de film rusesc”, scrisorile vechi din sertar „au în dreptul inimii/ câte-o cicatrice”, drumurile s-au împuþinat, iar vorbele sunt ºi ele tot mai puþine într-o paradigmã existenþialã «cu cheie», pe care poetul aspirã sã o descifreze cu spaima cã va fi resorbit de propria sa urzealã, asemenea „unui pãianjen care a prins o insectã uriaºã/ce tocmai se pregãteºte sã-l devoreze/ºi/înnebunit de fricã/þese întruna întruna întruna/pânã când se topeºte/în aþele ce se întind – o cãmaºã a morþii/prea mare/ºi /prea subþire” (O dorinþã).

De fapt, Moartea parafinã poate fi interpretatã ºi ca o carte a renunþãrii la iluzii, la vise, la credinþa în puterea materiei de a dãinui ºi de situare într-un spaþiu al fragilitãþii deplin asumate, cu toate consecinþele ideatice ºi afective ce decurg de aici. Prin urmare, spune ºi poetul reîntors spre cele comune, „deseori mã bucur de lucruri atât de neînsemnate/încât mã suspectez/cã nu prea ºtiu ce vreau de la viaþã” (Jucãrioara de-un leu). Subtilã în esenþa ei, aceastã spunere reflectã apropierea ºi totodatã detaºarea de un conþinut remanent într-o mecanicã predictibilã, a faptului fãrã importanþã dar omniprezent. Din jocul teribil al semnelor nu rezultã un mare adevãr, ci o confirmare a derizoriului care le-a generat. Poate chiar acesta e sensul excelentului poem Inima beznei, unde sunt concentrate simbolurile <<cãlãtoriei>> întru cunoaºtere ºi, mai ales, întru nemãrturisita ºi dureroasa deziluzie a creaþiei: „uneori simþi cã cineva/stinge lumina din tine/ºi dispare o datã cu ea/mult prea repede ca sã-i prinzi mâna/ºi sã-l afli//câteva clipe stai încremenit/apoi brusc începi sã vorbeºti tare/sã râzi fãrã motiv/aºa cum se zbat pãsãrile/dupã ce li se taie capul//ce ºtii tu sã faci pe întuneric? /ce-ai învãþat tu în atâtea ceasuri/cât ai privit inima beznei? /cuvinte?”.

Rãspunsul nu poate da speranþe: cuvintele sunt ecoul, seducãtor dar fatal, al fiinþei în destrãmare.